écrits



habiter à Bucarest au XIXe siècle
locuirea în Bucureștiul secolului al XIX-lea



Comment la ville de Bucarest s’est-elle modernisée au cours du 19e siècle ? L’époque médiévale marque le développement d’une ville sans fortifications extérieures, à l’instar d’autres villes européennes, et favorise l’expansion du tissu urbain vers le territoire rural. Durant la première moitié du 19e siècle, l’actuelle capitale a été fortement marquée par son héritage ottoman. Bucarest est alors une ville diffuse, peu dense, au milieu du 19e siècle, et dépourvue d’infrastructures modernes. Elle se caractérise par des rues sinueuses, en terre battue, aux fronts des façades non-alignés avec des maisons de faible hauteur et intégre de grandes parcelles où l’agriculture est encore présente.

La période moderne a permis le développement des infrastructures urbaines jusqu’au début du 20e siècle. L’objectif était de pallier le retard avec l’Europe occidentale et de faire de Bucarest une ville moderne, salubre, et organisée selon un nouveau plan d’urbanisme
cohérent. La municipalité avait alors à résoudre les problèmes liés à l’industrialisation. Les élus se sont donc peu à peu intéressés à la périphérie. Jusqu’au 19e siècle, l’administration se concentrait sur des interventions situées au centre-ville. Ce qui se ressent dans l’architecture de la périphérie qui n’était peu ou pas règlementée. Dans ce contexte, le processus de densification de la ville et l’évolution du tissu résidentiel au 19e siècle ont davantage suivi les traditions pré modernes que les normes de l’urbanisme moderne. Les lotissements de grandes dimensions étaient subdivisés en longueur, générant des parcelles étroites. Les habitations étaient alors organisées majoritairement selon ce schéma rural. Au-delà de la périphérie, la majeure partie du bâti était, au 19e siècle, constitué d’habitations modestes, dotées d’une seule chambre sur la rue. Sauf quelque rares exceptions, ce type d’habitation a également été utilisé dans la période de l’entre-deux-guerres pour les nouveaux lotissements de la périphérie. L’administration a essayé au début du 20e siècle d’éliminer cet habitat caractéristique à Bucarest, faisant évoluer la législation urbaine. Des décrets concernant les autorisations d’urbanisme et encadrant la hauteur des constructions ont émergé alors, mettant en avant l’idée d’un développement moderne. La nouvelle périphérie de la ville a surtout eu la chance de se développer de manière assez libre en bénéficiant d’une réserve foncière importante qui a caractérisé la principale ressource d’expansion de la ville.
Cum s-a modernizat Bucureștiul pe parcursul secolului al XIX-lea ? În perioada medievală, orașul se dezvoltă fără fortificații exterioare, așa cum se întâmpla în cazul altor orașe europene. Această dezvoltare favorizează extinderea țesutului urban către teritoriul rural. În prima parte a secolului al XIX-lea, capitala a fost puternic influențată de moștenirea otomană. Bucureștiul de la jumătatea secolului al XIX-lea era un oraș lipsit de densitate urbană, cu locuințe risipite și fără infrastructuri moderne. Era caracterizat de străduțe întortocheate și nepavate, de fațade nealiniate și de case joase, dar și de integrarea unor parcele mari pe suprafața cărora se practica agricultura.
Perioada modernă a permis dezvoltarea infrastructurilor urbane până la începutul secolului XX și a fost definită de dorința de a recupera distanța față de Europa occidentală și de a face din București un oraș modern, salubru și organizat după un plan urbanistic nou și coerent. Municipalitatea avea de rezolvat problemele legate de industrializare, așa că aleșii au început să se intereseze de periferia orașului. Până în secolul al XIX-lea, administrația se concentrase pe intervențiile din centrul orașului, fapt reflectat de arhitectura de la periferie, foarte puțin sau deloc reglementată. În acest context, procesul prin care orașul devine mai dens și evoluția țesutului rezidențial în secolul al XIX-lea au urmat atât tradițiile premoderne, cât și normele urbanismului modern. Parcelările de mari dimensiuni erau subîmpărțite pe lungime, conducând la delimitarea unor parcele strâmte. Astfel, majoritatea gospodăriilor erau organizate după această schemă rurală. În secolul al XIX-lea, țesutul construit de dincolo de periferie era constituit în mare parte din locuințe modeste, formate dintr-o singură încăpere care dădea spre stradă. Cu câteva rare excepții, acest tip de locuire se regăsește și în perioada interbelică în cazul noilor parcelări de la periferia orașului. Administrația a încercat, prin înnoirea legislației urbane, să elimine acest tip de locuire tipic pentru București. Ulterior au fost adoptate decrete privind autorizațiile pentru urbanism și regimul de înălțime al clădirilor, iar accentul a căzut pe dezvoltarea modernă. Noua periferie a orașului a avut șansa să se dezvolte fără mari constrângeri, având la dispoziție o rezervă funciară importantă, principala resursă pentru extinderea orașului.



Bucarest et les cités-jardins
Bucureștiul și orașul-grădină




En 1913, l’ingénieur roumain Cincinat Sfinţescu publiait un essai qui allait marquer le début d’une théorie urbaine dans le pays « les-cités-jardins anglaises ». La ville et sa périphérie deviennent un enjeu majeur, avec une préoccupation grandissante pour le problème du développement incontrôlé de la ville et la nécessité d’intégrer ces changements dans de nouvelles politiques urbaines. Son travail a eu un écho important dans les réflexions théoriques de l’époque, mais a été finalement peu appliqué dans les faits. Après la Seconde Guerre mondiale, aucune cité-jardin n’a été construite en Roumanie au sens strict du terme, mais cette théorie a fortement influencé l’image des villes roumaines.

Le développement du système des communes suburbaines
Les zones rurales ont accueilli l’augmentation de la population bucarestoise, avec à la fois des investisseurs privés et des habitants pauvres cherchant un prix du foncier bon marché. La zone suburbaine devient un sujet d’intérêt grandissant pour les chercheurs et les politiques, avec l’idée de créer des villes-satellites ou des banlieues-jardins. Cincinat Sfinţescu proposait alors des villes-satellites (en délimitant un développement concentrique) qui s’organisent autour de plusieurs zones d’activités afin d’éliminer les zones industrielles du centre vers la périphérie. Ce projet n’a pas été réalisé et les localités se sont développées dans un territoire intermédiaire entre l’urbain et le rural, proche des lotissements urbains.

Une ceinture verte
Dans les années 1830, sont apparues les premières tentatives de délimitation de la ville, avec, au début, la conception d’un fossé, doublé d’une zone non-construite d’environ 400 mètres. Cette ceinture a ensuite été pensée comme un boulevard circulaire orienté vers la ville et doublé à l’extérieur d’une esplanade, promulgué en 1921 et remplacé par l’idée d’une ceinture verte pour la capitale avec l’expérience des cités-jardins. En 1930, cette ceinture est proposée agrémentée de parcs et de jardins et d’équipements publics. Ce thème est d’ailleurs récupéré dans le cadre du plan directeur de systématisation de la capitale en 1953. Seulement quelques parcs et jardins, l’assainissement des lacs du nord de la ville et la création du Parc National autour du lac Herăstrău ont pu voir le jour.
În anul 1913, inginerul Cincinat Sfințescu publica un text care aducea teoria orașelor-grădină englezești în România. Orașul și periferia sa deveneau mize majore. În același timp, creștea preocuparea pentru dezvoltarea necontrolată a orașului, iar integrarea acestor schimbări în noile politici urbane devenea o necesitate. Demersurile lui Sfințescu au avut ecouri importante în teoriile vremii, dar teoria nu s-a concretizat decât într-o foarte mică măsură. Niciun oraș-grădină, în sensul strict al termenului, nu a fost construit în România postbelică, dar impactul acestei teorii asupra aspectului orașelor românești a fost important.

Dezvoltarea sistemului de comune suburbane
Populația în creștere a Bucureștiului s-a orientat către zonele rurale, iar investitorii privați și locuitorii săraci deopotrivă au căutat terenuri la prețuri cât mai mici. Zona suburbană a devenit un subiect tot mai interesant pentru cercetători și politicieni, odată cu ideea creării de orașe-satelit sau de periferii-grădină. Cincinat Sfințescu propunea construirea de orașe-grădină (cu delimitarea unei dezvoltări concentrice) organizate în jurul mai multor zone active, astfel încât zonele industriale să fie împinse din centru către periferie. Acest proiect nu a fost pus în practică, iar localitățile s-au dezvoltat într-o formulă intermediară, între urban și rural, aproape de parcelările urbane.



O centură verde
Primele încercări de delimitare a orașului au apărut în anii 1830, când a apărut ideea construirii unui șanț dublat de o zonă neconstruibilă de aproximativ 400 de metri. Ulterior, această zonă a fost gândită sub forma unui bulevard circular orientat către oraș și dublat la exterior de o esplanadă, promulgat în 1921 și înlocuit apoi de ideea unei centuri verzi, influențată de orașele-grădină. În 1930, este propusă centura verde, care avea să fie compusă din parcuri, grădini și alte dotări publice. Tema este apoi recuperată în cadrul planului de sistematizare a orașului din 1953. Singurele realizări care pot fi legate de acest proiect sunt câteva parcuri și grădini, asanarea unor lacuri din nordul orașului și crearea Parcului Național în jurul lacului Herăstrău.



le logement social et la politique urbaine
locuințele sociale și politica urbană




Avec l’apparition des premières usines au milieu du 19e siècle, les préoccupations liées à la salubrité publique émergent. À l’inverse de l’Europe occidentale, où ces préoccupations viennent du fait de l’industrialisation et des mauvaises conditions de vie des ouvriers, en Roumanie elles proviennent du legs de l’Empire ottoman et d’un retard à pallier sur les autres pays d’Europe. En effet, la construction de logements salubres est nécessaire pour une part importante de la population, la classe ouvrière, la classe moyenne, le personnel des institutions publiques.

La mise en œuvre des premières politiques concernant la construction de logements sociaux est le fruit du travail du maire Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930), destiné à la classe pauvre. La loi de 1910 propose une série de mesures pour sortir de la crise du logement et voit la naissance des habitations bon marché avec la Société pour les logements bon-marché qui perdurera jusqu’en 1948. La Société propose principalement des maisons individuelles avec un jardin attenant. De 1911 à 1948, l’institution construit des milliers de logements à la périphérie notamment, qui ne répondent pourtant pas encore à la demande. La Maison des Constructions, crée en 1920, représente aussi un symbole des politiques du logement de l’entre-deux-guerres. Rattachée au ministère du travail, elle proposait une amélioration de la qualité des logements, en construisant également des maisons. En promouvant l’accès à un crédit, les occupants contractaient avec cette institution avec un apport personnel de 20 %.

En 1939, la Maison des Constructions étend son activité à la zone périphérique de Bucarest et dans d’autres villes de Roumanie. L’Etat représentait alors l’acteur principal de l’activité de construction de logements dans le pays. L’impact de ces politiques du logement social, bien que prévu initialement également pour des ouvriers, a permis à la classe moyenne, aux artisans et aux fonctionnaires publics des institutions, de se loger, ayant la stabilité matérielle nécessaire pour souscrire un crédit. L’apport de ces institutions publiques a permis cependant une réelle qualité architecturale et urbaine à prix réduit et un confort de vie pour les habitants de l’époque. Pour rappel, dans les années 1930, 44 % des logements du centre n’avaient pas d’électricité, 60 % des sanitaires n’avaient pas d’alimentation en eau courante, 82 % sans salle de bain et 100 % en périphérie de la ville.  
Odată cu apariția primelor fabrici, la mijlocului secolului al XIX-lea, au început să se manifeste preocupările pentru salubritatea publică. Spre deosebire de Europa occidentală, unde aceste preocupări erau rezultatul industrializării și al condițiilor precare în care trăiau muncitorii, aceste preocupări apar în România ca urmare a moștenirii otomane și a decalajului față de celelalte țări din Europa. De fapt, construirea de locuințe salubre este o necesitate pentru o mare parte a populației, de la clasa muncitoare, la clasa de mijloc și până la funcționarii publici.

Punerea în practică a acestor politici privitoare la construirea de locuințe sociale este rezultatul muncii primarului Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930), care s-a preocupat cu precădere de clasele sărace. Legea din 1910 propunea o serie de măsuri care să permită depășirea crizei locuințelor și a avut drept rezultat apariția de locuințe ieftine, odată cu înființarea Societății pentru Locuințe Ieftine, care avea să funcționeze până în anul 1948. Societatea propunea mai ales locuințe individuale dotate cu grădină. Din 1911 până în 1948, instituția a construit mii de locuințe, mai ales la periferie, care nu au reușit să acopere cererea. Casa Construcțiilor, înființată în 1920, reprezintă la rândul ei un simbol al politicilor interbelice pentru locuințe. Parte a Ministerului muncii, Casa propunea îmbunătățirea calității locuințelor, dar și construcția de locuințe noi. Prin oferirea de credite, ocupanții puteau beneficia de contracte în care aportul personal era de 20%.


În 1939, Casa Construcțiilor își extinde activitatea la periferia Bucureștiului și în alte orașe din România. Statul este, în acea perioadă, principalul constructor de locuințe în țară. Impactul acestor politici pentru locuințe sociale, proiectate inițial pentru muncitori, le-a permis meșteșugarilor, funcționarilor publici și altor membri ai clasei de mijloc să obțină locuințe, întrucât stabilitatea materială era o condiție necesară pentru obținerea creditului. Intervenția acestor instituții publice a permis construirea unor locuințe urbane de calitate, care le-au asigurat proprietarilor o viață confortabilă, la un preț redus. În anii ’30, 44% dintre locuințele din centrul orașului nu aveau electricitate, 60% nu aveau apă curentă, 82% nu aveau baie, iar în zona suburbană, aceste procente ajungeau la 100%. 




un modernisme bucarestois
un modernism bucureștean




L’architecture moderne a commencé à se manifester à Bucarest dans les années 1920, avec des figures comme le peintre et architecte Marcel Iancu ou l’architecte Horia Creangă. Ce dernier était particulièrement sensible à l’architecture de l’École du Bauhaus et des réalisations de le Corbusier. Dans les années 30’, le modernisme prend de l’ampleur grâce à des commandes privées. Ce modernisme modéré est principalement empreint d’éléments architecturaux de facture Art Déco et d’inspiration nationale. Cette hybridation de l’architecture néo-roumaine et du modernisme s’est manifestée dans le langage architectural des façades et la composition des volumes, sans tomber dans un historicisme régional. Le recours à la tradition ne vise plus à construire une identité nationale, mais ajoute ici une touche particulière à cette volonté de modernité.

De 1930 à 1933, la Maison des Constructions fait le choix, pour l’édification de ses logements, d’une esthétique inspirée du style néo-roumain. Dans le cas du lotissement Vatra Luminoasă, la décision se tourne vers une architecture résolument moderne, caractérisée par des volumes simples, généralement monolithiques, sans accents de couleur et avec une toiture dissimulée depuis la rue qui rappelle fort les toits-terrasses. L’ornementation est simple et réduite à son strict minimum. Les fenêtres installées en bandeau sont séparées par une bande de briques apparentes qui crée l’illusion de fenêtres aux dimensions plus généreuses, thème cher à l’architecte Walter Gropius. Les autres typologies de fenêtre, qui représentent le leitmotiv de l’architecture moderne sont les oculi et les fenêtres en angle. L’architecture des commerces et leurs logements au-dessus, construits dans les années 40’, sont fidèles aux approches stylistiques de l’entre-deux-guerres. Tout en gardant les grandes lignes de l’architecture moderne, des éléments propres à l’architecture traditionnelle sont présents. Enfin, les deux immeubles d’habitation construits sur la rue Maior Ion Coravu, présente une architecture plus sobre, dépourvue de toute référence nationale.
Arhitectura modernă a început să se manifeste în București în anii 20 ’, prin intermediul unor figuri precum pictorul și arhitectul Marcel Iancu sau arhitectul Horia Creangă. Aceasta din urmă era deosebit de interesat de arhitectura școlii Bauhaus și de realizările lui le Corbusier. În anii ’30, modernismul capătă amploare mulțumită comenzilor particulare. Acest modernism moderat este compus din elemente arhitecturale de factură Art Deco și din elemente de inspirație națională. Această hibridare a arhitecturii neo-românești și a modernismului s-a manifestat în limbajul arhitectural la nivelul fațadelor și al compoziției volumelor, fără să se transforme însă în istorism regional. Recurgerea la tradiție nu mai urmărea construirea identității naționale, ci adăugarea unei note particulare aspirației către modernitate.


Din 1930 până în 1933, Casa Construcțiilor alege să folosească o estetică inspirată din stilul neo-românesc în construcția de locuințe. În cazul parcelării Vatra Luminoasă, este aleasă o arhitectură întru totul modernă, caracterizată de volume simple, monolitice în general, fără accente de culoare și cu acoperișul invizibil dinspre stradă, care amintește de acoperișurile-terasă. Ornamentația este simplă și redusă la minimum. Ferestrele în bandă sunt separate de o linie de cărămidă aparentă, care produce impresia unor ferestre de dimensiuni mai mari, temă predilectă în arhitectura lui Walter Gropius. Celelalte tipologii de ferestre, laitmotive ale arhitecturii moderne, sunt cele de tip „hublou” (oculi) și ferestrele pe colț. Arhitectura grupurilor comerciale și a locuințelor lor de la etaj, construite în anii ’40, este fidelă abordărilor stilistice interbelice. Sunt prezente aici elemente tipice arhitecturii tradiționale, cu păstrarea liniilor mari ale arhitecturii moderne. În fine, în cazul celor două blocuri de locuințe construite pe strada Maior Ion Coravu găsim o arhitectură mai sobră, lipsită de orice referință națională.




le lotissement Vatra Luminoasă, un quartier-jardin
parcelarea Vatra Luminoasă, un cartier-grădină





Le lotissement Vatra Luminoasă a été réalisé par la Maison des Constructions, institution créée par le Ministère du travail afin de résorber le manque de logements dans la capitale. Grâce à des financements publics, il s’inscrit dans une politique du logement social mis en place à partir de 1910.

La construction a débuté en 1933 sur un terrain de 152 000 m2, constitué de plantations de mûriers, qui appartenait alors aux Etablissements « Vatra Luminoasă », première institution dans le pays destinée aux personnes non-voyantes. Jusqu’en 1948, la Maison des Constructions a édifié près de 690 logements et appartements pour plus de 2500 habitants. Le quartier a été conçu par Ioan Hanciu et Neculai Aprihăneanu. Les typologies sont spécifiques aux familles, des logements populaires de trois pièces plus les dépendances, d’une superficie de 80 m2 et les logements économiques de cinq pièces plus les dépendances, d’une surface de 140 m2 maximum. La construction a duré près de seize ans, par trois tranches de constructions successives.

La première étape de 1933 à 1938 rassemble les typologies A, A modifiées, 1936 et 1937. Ces logements se caractérisent par leur fonctionnalité, des maisons jumelées au plan rationnel. À partir de 1935, le plan urbain est approuvé, avec l’emplacement des bâtiments autour d’une place publique, d’un dispensaire, d’une école et d’un parc. Finalement, seulement le parc sera construit et dans les années 70 sera édifié une tour d’habitation à son emplacement. La deuxième étape de construction de 1939 à 1946 fait émerger les typologies de type I ou logements en bande, de type III assuré et de type IV fonctionnaire. Les groupes commerciaux sont terminés en 1944 et les logements en 1946. Dans le plan modifié du lotissement de 1939 est ajouté le parc Ottoi Călin toujours présent de nos jours. La troisième étape, de 1946 à 1949, correspond à l’édification des deux immeubles de logements collectifs sur la rue Maior Ion Coravu. Avec 210 appartements, l’immeuble est constitué d’un sous-sol (avec des celliers individuels), d’un rez-de-chaussée surélevé, de deux étages et des combles qui contiennent des boxes individuels et une buanderie commune.

Le lotissement a été réalisé dans une zone intégrée administrativement à la ville de Bucarest en 1895. Son développement découle de la théorie des cités-jardins, par son emplacement en limite de la ville, le développement de maisons individuelles avec jardin dans un ensemble urbain moderne et l’attention portée aux espaces verts et aux équipements publics.
Parcelarea Vatra Luminoasă a fost realizată de Casa Construcțiilor, instituție creată de Ministerul muncii ca răspuns la lipsa de locuințe în capitală. Mulțumită fondurilor publice, parcelarea se înscrie în politica pentru locuire socială pusă în practică începând cu anul 1910.
Construcția a început în 1933 pe un teren cu suprafața de 152 000 de metri pătrați, pe o fostă plantație de duzi care aparținea Așezămintelor Vatra Luminoasă, prima instituție din țară destinată nevăzătorilor. Până în 1948, Casa Construcțiilor a ridicat aproape 690 de locuințe și apartamente, pentru mai mult de 2500 de locuitori. Cartierul a fost conceput de Ioan Hanciu și de Neculai Aprihăneanu. Tipologiile sunt specifice vieții de familie, locuințe populare cu trei camere și dependințe, cu o suprafață de 80 de metri pătrați și locuințe economice cu cinci camere și dependințe, cu o suprafață de maximum 140 de metri pătrați. Construcția a durat aproape cincisprezece ani, în trei tranșe de construcție succesive.

Prima etapă, din 1933 în 1938, a însumat tipologiile A, A modificată, 1936 și 1937. Aceste locuințe se caracterizează prin funcționalitate, fiind locuințe cuplate. Începând din 1935, este aprobat planul urbanistic care prevedea amplasarea de clădiri în jurul unei piețe publice, a unui dispensar, a unei școli și a unui parc. În fine, doar parcul va fi construit, iar în anii 70’ va fi ridicat un bloc turn în locul lui. A doua etapă de construcție, din 1939 în 1946, duce la apariția tipologiilor de tip I, cu locuințe în bandă, a tipului III asigurat și a tipului IV funcționar. Grupurile comerciale sunt terminate în 1944, locuințele în 1946. În planul modificat al parcelării din 1939 este adăugat parcul Ottoi Călin, existent și în zilele noastre. A treia etapă, din 1926 în 1949, corespunde construcției a două clădiri de locuințe colective pe strada Maior Ion Coravu. Compus din 210 apartamente, clădirea este compusă dintr-un subsol (cu pivnițe individuale), un parter înalt, două etaje și poduri care conține boxe individuale și o spălătorie comună.



Parcelarea a fost realizată într-o zonă integrată în București în 1895. Dezvoltarea sa decurge din teoria orașelor-grădină, prin amplasarea la marginea orașului, prin dezvoltarea de locuințe individuale cu grădină într-un ansamblu urban modern și prin atenția acordată spațiilor verzi și dotărilor publice.




les cités-jardins d’Ile-de-France
les cités-jardins d’Ile-de-France


Aujourd’hui, le vocable « cités-jardins » nous semble familier grâce aux expositions, balades urbaines mais aussi aux mentions dans le cadre d’aménagements urbains qui se veulent soucieux du bien-être des habitants et du développement durable.
Cependant, cette forme urbaine a été éclipsée après la Seconde Guerre mondiale jusqu’aux années 1980 au profit de nouvelles formules comme les grands ensembles ou les villes nouvelles. Des destructions partielles ou totales ont même eu lieu, notamment en Ile-de-France. Le travail entrepris par les architectes et les chercheurs à partir des années 1980 a permis de réaffirmer les qualités architecturales, urbaines et sociales des cités-jardins. Cette redécouverte s’est accompagnée d’une reconnaissance institutionnelle par l’attribution de labels et de différents niveaux de protection (Site pittoresque, Monument historique, label Patrimoine du XXe siècle, label Patrimoine d’intérêt régional) venant renforcer l’intérêt porté. Enfin, les réhabilitations entreprises, dans les années 2000, par les bailleurs et les efforts d’aménagement des collectivités ont permis d’améliorer le cadre de vie des habitants tout en tenant compte des préoccupations historique et esthétique.

Prolongement naturel de cette dynamique, des lieux d’animation et de valorisation voient le jour. Ouvert en 2013, le MUS – Musée d’Histoire Urbaine et Sociale de Suresnes est le premier Musée de France consacré à l’urbanisme social de l’entre-deux-guerres. Ses collections patrimoniales et les enquêtes ethnographiques associées illustrent le développement des cités-jardins autour de Paris porté par l’Office public des habitations à bon marché du département de la Seine et sa figure tutélaire qu’est Henri Sellier (1883-1943). Le MUS permet de faire connaître au grand public cette forme urbaine grâce à son exposition permanente, son centre de documentation, ses activités pédagogiques et des visites du quartier complétées depuis 2016 par la restitution d’une ancienne loge de concierge des années 1930.

La création de l’Association régionale des cités-jardins d’Île-de-France en 2015 poursuit cette démarche. L’association regroupe une trentaine de membres divers mais complémentaires : collectivités, bailleurs sociaux, associations spécialisées dans les domaines du tourisme, de la culture et du patrimoine, établissements d’enseignements supérieur mais aussi des habitants et des passionnés. Elle vise à préserver, valoriser et promouvoir ce patrimoine commun par le biais de publications, d’expositions, d’organisations de visites et d’animations. Au travers de ses commissions et de ses groupes de travail, elle permet l’échange de connaissances et de compétences. Enfin, le local « Mémoires de cité-jardin » ouvert à Stains en 2008, est son siège social. Lieu de départ de visites guidées, de rencontres, d’ateliers et d’animations, il accueille également une exposition permanente consacrée aux cités-jardins et un centre de ressources et de documentation.

Les deux institutions ont collaboré avec la création simultanée d’une exposition temporaire présentée au MUS et déclinée en version itinérante ainsi que d’un ouvrage, Les cités-jardins d’Ile-de-France : une certaine idée du bonheur, publié avec le service Patrimoines et inventaire de la région Île-de-France en 2018. Cet ouvrage a remporté le prix du livre du patrimoine régional du magazine Le Pèlerin (Bayard-Presse). Ces différentes initiatives permettent une meilleure connaissance de ce patrimoine francilien remarquable et offrent des perspectives de recherches et de tourisme culturel au niveau national et européen. Touchant au départ une minorité de spécialistes et d’étudiants, elles se sont élargies à un public plus large en se diversifiant. Les activités pédagogiques, les ateliers participatifs, le recueil de témoignages ont permis également de sensibiliser à la dimension patrimoniale un autre acteur important de cette histoire : les habitants des cités-jardins dans un contexte fort de réhabilitation et de transformation de leur cadre de vie. En aidant à la reconnaissance des cités-jardins dans l’histoire urbanistique francilienne, la valorisation permet de légitimer les actions de préservation patrimoniale, elle participe à un changement d’image des territoires périphériques, elle favorise l’appropriation par les habitants tout en contribuant au développement des politiques culturelles locales.

Association régionale des cités-jardins d’Île-de-France et MUS-Musée d’Histoire Urbaine et Sociale de la ville de Suresnes.
Sintagma „oraș-grădină” ne este familiară astăzi mulțumită expozițiilor sau plimbărilor prin oraș, dar și folosirii ei în cadrul amenajărilor urbane care au în vedere bunăstarea locuitorilor și dezvoltarea durabilă.
Totuși, această formă urbană a fost eclipsată după cel de-al Doilea Război Mondial și până în anii ’80 de formulele mai noi, precum marile ansambluri sau orașele noi. Au avut loc distrugeri parțiale sau totale, cu precădere în Île-de-France. Începând cu anii ’80, eforturile cercetătorilor și ale arhitecților au permis reafirmarea calităților arhitecturale, urbane și sociale ale orașelor-grădină. Această redescoperire a fost însoțită de o recunoaștere instituțională a timbrelor și diferitelor niveluri de protejare (Sit pitoresc, Monument istoric, timbru de Patrimoniu de secol XX, timbru de Patrimoniu de interes regional), care a accentuat interesul pentru ele. În fine, reabilitările întreprinse în anii 2000, prin intermediul proprietarilor și al eforturilor de amenajare depuse de colectivități, au permis îmbunătățirea calității vieții locuitorilor, cu respectarea preocupărilor pentru istorie și estetică.


Ca urmare firească a acestei dinamici, au apărut locuri care urmăresc animarea și valorizarea acestor ansambluri. În 2013 și-a deschis porțile MUS – Muzeul de Istorie Urbană și Socială din Suresnes, primul muzeu francez consacrat urbanismului social din perioada interbelică. Colecțiile sale patrimoniale și anchetele etnografice asociate ilustrează dezvoltarea orașelor-grădină în jurul Parisului, prin intermediul Oficiului public pentru locuințe ieftine din cadrul departamentului Seine, a cărui figură tutelară este Henri Sellier (1883-1943). Acest muzeu face cunoscută publicului larg această formă urbană mulțumită expoziției permanente, centrului de documentare, activităților pedagogice și vizitelor în cartiere. Li se adaugă un vechi palat administrativ din anii ’30, restituit în 2016.


Crearea, în 2015, a Asociației Regionale a orașelor-grădină din Île-de-France se înscrie în același demers. Asociația regrupează treizeci de membri diferiți dar complementari: colectivități, proprietari, asociații specializate în domeniul turismului, culturii și patrimoniului, instituții de învățământ superior, dar și locuitori și pasionați. Mizele asociației sunt conservarea, valorizarea și promovarea acestui patrimoniu comun prin intermediul publicațiilor, expozițiilor, organizării de vizite și spectacole. Prin intermediul comisiilor și grupurilor de lucru, asociația permite schimburile de cunoștințe și de competențe. În fine, spațiul „Memoria orașului-grădină”, deschis la Stains în 2008, este sediul asociației și locul de pornire în vizite ghidate, loc pentru întâlniri, ateliere și spectacole, unde sunt găzduite expoziția permanentă, consacrată orașelor-grădină, și un centru pentru resurse și documentare.


Cele două instituții au colaborat pentru crearea unei expoziții temporare la MUS, care va fi itinerantă, precum și pentru publicarea unui volum, Orașele-grădină în Franța : o anumită idee despre fericire, publicat cu sprijinul serviciului Patrimoniu și inventar din regiunea Île-de-France în 2018. Acest studiu a câștigat premiul pentru carte despre patrimoniu al publicației Le Pèlerin (Bayard-Presse). Aceste diferite inițiative permit o mai bună cunoaștere a acestui patrimoniu remarcabil din zona Île-de-France și oferă perspective pentru cercetare și pentru turismul cultural la nivel național și european. Fiind, la început, destinate unui grup restrâns de specialiști și studenți, inițiativele au căpătat ulterior amploare și s-au adresat publicului larg, diversificându-se. Activitățile pedagogice, atelierele interactive și strângerea de interviuri au contribuit, la rândul lor, la sensibilizarea față de această dimensiune patrimonială a unui alt actor important în poveste: locuitorii orașelor-grădină, în contextul important al reabilitării și transformării cadrului vieții lor.
Contribuind la recunoașterea locului ocupat de orașele-grădină în istoria urbanismului din Île-de-France, valorizarea permite legitimarea acțiunilor de conservare a patrimoniului, participă la schimbarea percepției despre teritoriile periferice și îi ajută pe locuitori să își aproprieze spațiile. Totodată, contribuie la dezvoltarea politicilor culturale locale.

Asociația regională a orașelor-grădină din Île-de-France și MUS-Muzeul de Istorie Urbană și Socială al orașului Suresnes.




les enduits modernistes à Bucarest
tencuieli moderniste in Bucuresti




La Fondation Pro Patrimonio a lancé en 2019 à Bucarest un guide d’aide destiné aux personnes chargées de l’entretien, la conservation ou la restauration d’édifices d’entre les deux guerres, basé sur les enduits modernistes et leur importance historique.

Pourquoi des recettes ?
Quel que soit son style, chaque maison est une démonstration de la créativité et du savoir-faire des artisans et architectes de l’époque. On ne voit jamais à Bucarest deux maisons enduites de la même manière et leurs enduits interagissent avec la lumière, la végétation et nos sens.
Une architecte qui participait à un projet de restauration d’un bâtiment moderniste à Bucarest où c’est posé le problème de la restauration et du type de l’enduit d’origine, composition et application, a eu beaucoup de mal à répondre à ces questions. Constatant le peu d’informations disponibles dans la littérature spécialisée sur les enduits de bâtiments qui représentent plus de la moitié du patrimoine bâti de Bucarest, elle a conçu un projet de recherche qui a donné un guide, né du manque de documentation spécialisée sur la typologie des enduits de l’entre-deux-guerres en Roumanie, perdue avec les artisans de cette époque.

Le guide se concentre sur l’héritage moderniste de Bucarest de 1918 à 1940, et les enduits les plus courants, pierre, mosaïque, terre cuite et poussière de pierre. Il en est résulté quatre chapitres, présentant un type d’enduit avec description, recette, techniques d’application et dégradations.
Ces enduits appartiennent à un courant européen qui a testé et mis en œuvre de nouvelles méthodes de construction et matériaux au début du 20ème siècle. Tel le ciment Portland, qui a révolutionné les techniques de construction et ouvert de nouvelles possibilités (mélanges de ciment et divers agrégats) donnant des mortiers imitant les pierres naturelles.
La Roumanie a rejoint ces nouveaux courants et adapté certaines de ces recettes aux spécificités locales avec des résultats esthétiques et techniques remarquables. Beaucoup sont en très bon état presque 100 ans plus tard et, avec un bon entretien, peuvent encore résister longtemps.
L’étude des enduits à base de ciment historique est encore embryonnaire, y compris dans les autres pays d’Europe. Ce sujet nécessite une recherche rapide, car de plus en plus de bâtiments modernistes ont besoin des résultats.
Fundația Pro Patrimonio a lansat în 2019, în București, un ghid care să le vină în ajutor celor însărcinați cu întreținerea, conservarea sau restaurarea edificiilor interbelice, și care urmărește tencuielile moderniste și importanța lor istorică.

De ce rețete?
Oricare ar fi stilul ei, orice casă este o demonstrație de creativitate și de abilități practice ale meșterilor și ale arhitecților din epocă. Nu există în București două case tencuite la fel, iar tencuielile lor interacționează cu lumina, cu vegetația și cu simțurile noastre.
O arhitectă care participa la un proiect de restaurare a unei clădiri moderniste din București, în cazul căreia s-a pus problema restaurării și a tipului de tencuială original, a compoziției și a aplicării lui, s-a aflat în situația de a nu putea să răspundă la toate aceste întrebări. Văzând cât de puține informații despre tencuielile unor clădiri care însumează mai mult de jumătate din patrimoniul construit al Bucureștiului sunt disponibile în literatura de specialitate, a conceput un proiect de cercetare din care a rezultat un ghid. Acest ghid s-a născut din dorința de a acoperi golurile în documentația de specialitate cu privire la tipologia tencuielilor interbelice din România, dispărută odată cu meșterii acelei epoci.

Ghidul se concentrează asupra moștenirii moderniste din București, în perioada 1918-1940, și asupra tencuielilor celor mai des întâlnite: piatră, mozaic, teracotă și praf de piatră. Este organizat în patru capitole. Fiecare capitol este dedicat câte unui tip de tencuială și conține descrierea, rețeta, tehnicile de aplicare și degradările specifice. Aceste tencuieli aparțin unui curent care a experimentat și pus în practică noile metode de construcție și materiale la începutul secolului XX. Printre acestea se numără cimentul Portland, care a revoluționat tehnicile de construcție și a deschis noi posibilități (amestecuri de ciment și diverse agregate) prin care se obțineau mortare asemănătoare cu piatra naturală.
România s-a înscris și ea în aceste noi curente și a adaptat anumite rețete la specificul local, cu rezultate estetice și tehnice remarcabile. Multe dintre aceste tencuieli sunt încă într-o stare foarte bună și astăzi, o sută de ani mai târziu, și ar putea să reziste multă vreme de acum înainte, cu condiția să fie bine întreținute.
Studiul tencuielilor istorice pe bază de ciment se află încă într-un stadiu incipient în întreaga Europă. Acest subiect necesită o cercetare cât mai rapidă, deoarece din ce în ce mai multe clădiri moderniste au nevoie de rezultate.

La littérature spécialisée roumaine est assez brève. C’est l’indicateur technique des constructions, écrit par l’architecte Victor Asquini à la fin des années 1920 (édition 1945) ainsi que des manuels pédagogiques roumains des années 1960 sur les mortiers imitant la pierre qui ont été utilisés, et des articles ou thèses de doctorat d’Allemagne, Italie, Suisse, Pologne et Belgique, expliquant le contexte dans lequel les enduits à base de ciment sont apparus en Roumanie.

La pierre, la mosaïque et la terre cuite ont été analysées à partir d’échantillons provenant de bâtiments modernistes dégradés (composition et la granulométrie des agrégats) et les résultats comparés aux recettes trouvées dans les livres. Patrice Leu, maçon et formateur français, le laboratoire d’hydrogéochimie de l’Institut de spéléologie « Emil Racoviță », l’Académie Roumaine et l’Université Technique des Constructions Bucarest ont participé à ce travail.

Les essais d’après le livre de l’architecte Victor Asquini ont montré leurs limites et c’est l’expérience pratique des artisans qui a permis d’ajuster les dosages. La matière première des mortiers a changé par rapport à 1920-1940. Ni le ciment ni le sable « ne sont les mêmes qu’alors ».

L’approche s’est limitée aux données collectées pendant huit mois d’enquête et n’est pas exhaustive. Les dégradations identifiées ne sont que quelques cas spécifiques devant être analysés dans leur contexte pour donner à comprendre les processus à l’œuvre dans le corps de l’enduit et arriver à de meilleures décisions de conservation ou réparation.

Ce recueil est un premier pas. Dans les réhabilitations actuelles, consolidations ou rénovations, les enduits sont les premiers éléments architecturaux sacrifiés. Ce guide est donc nécessaire à la fois pour réaliser une protection correcte et augmenter la valeur des finitions extérieur d’époque dans l’esprit du public. Sinon, une grande partie de la valeur et de la substance du patrimoine architectural moderniste sera perdue.
Literatura românească de specialitate este destul de modestă. Există indicatorul tehnic pentru construcții, scris de arhitectul Victor Asquini la finalul anilor ’20 (ediția din 1945), precum și manuale pedagogice românești din anii ’60, despre mortarele care imită piatra folosite, și articole sau teze de doctorat din Germania, Italia, Elveția, Polonia și Belgia, în care este explicat contextul apariției tencuielilor pe bază de ciment în România.

Piatra, mozaicul și teracota au fost analizate pe baza unor eșantioane provenite de la clădiri moderniste degradate (compoziția și granulometria agregatelor) și rezultatele au fost comparate cu rețetele găsite în cărți. La acest demers au luat parte Patrice Leu, zidar și formator francez, laboratorul de hidrogeochimie al Institutului de speologie „Emil Racoviță”, Academia Română și Universitatea Tehnică de Construcții din București.

Încercările făcute pornind de la cartea arhitectului Victor Asquini și-au arătat limitele. Prin experiența practică a meșterilor au putut fi ajustate dozajele. Materia primă a mortarelor s-a schimbat față de cea folosită în anii ’20-’40. Nici cimentul, nici nisipul nu mai sunt „ca pe vremuri”.

Abordarea se limitează la datele adunate în timpul celor opt luni de anchetă și nu este una exhaustivă. Degradările identificate nu reprezintă decât niște cazuri specifice, având nevoie de o analiză contextuală care să permită înțelegerea procesului aflat în desfășurare în corpul tencuielii și identificarea celor mai bune decizii pentru conservare sau reparare.

Acest volum este un prim pas. În reabilitările, consolidările sau renovările actuale, tencuielile sunt primele elemente arhitecturale sacrificate. Așadar, acest ghid este necesar atât pentru o protejare corectă, cât și pentru creșterea valorii finisajelor exterioare de epocă în percepția publicului. În caz contrar, se va pierde o mare parte din valoarea și substanța patrimoniului arhitectural modernist.



les enjeux actuels de la protection du patrimoine en Roumanie
mizele actuale ale protejării patrimoniului în România


Un patrimoine en péril
En 1999, le quartier a été classé zone protégée. Cela implique, en principe, le respect de la valeur architecturale, urbaine et historique et requiert l’approbation du ministère de la Culture pour la délivrance des permis de construire. Cependant, vingt ans plus tard, c’est le régime du PSD (le Parti social-démocrate), sous la direction de la municipalité de Bucarest, qui autorise l’édification d’un programme mixte de trente mètres de hauteur, faisant fi des règles de protection de ce quartier. Grâce à l’association Grupul Civic Iancului, des centaines de signatures de citoyens de Vatra Luminoasă, matérialisées par des plaintes, ont été recueillies et une action en justice sera intentée, qui n’aura sans doute peu de chances d’aboutir. Hormis les particuliers qui rénovent comme ils le peuvent les habitations de ce quartier et le travail remarquable de l’Institut National du Patrimoine et d’un groupe d’architectes et chercheurs, il n’y a pas encore de politique publique efficace concernant la protection de ce quartier. Les actions de la Municipalité de Bucarest en matière d’architecture se résument malheureusement uniquement à la rénovation thermique des barres de logements construits dans les années 1960 à 1980. Ce qui maquille le problème plus profond de la ville, à savoir la protection des édifices et des structures en béton de l’époque face au risque sismique important dans la capitale.

Vers des mesures de protection plus coercitives ?
En partenariat avec l’Institut National du Patrimoine, ce quartier sera proposé au Ministère de la Culture pour l’inscription au titre des Monuments Historiques, le plus haut grade de protection en Roumanie. En principe, cela nécessitera un contrôle plus stricte pour les demandes de permis de construire. Mais il faudra sans doute instaurer des mesures législatives plus fortes pour dissuader les personnes d’atteindre ce patrimoine. Pour favoriser l’acceptation et la protection de ces espaces, le rôle est éminemment politique, grâce au travail déjà engagé par le monde associatif (Arcen, Ambulanța pentru Monumente, Studio Zona, etc.). Diffuser une connaissance sur l’architecture roumaine et sensibiliser à la fois le public et les décideurs locaux, peut permettre de montrer une autre voie possible. Diffuser aux habitants le PLU (plan local d’urbanisme) et le communiquer via les réseaux sociaux par exemple, aiderait les habitants à prendre conscience de la valeur de leurs espaces, afin de respecter les prescriptions architecturales et urbaines. Pour aider les habitants à mettre en valeur leur bâtiment, il existe grâce à l’Institut National du Patrimoine, des aides pour rénover l’enveloppe du bâtiment en échange d’une visite publique temporaire par exemple organisée par les propriétaires (« Timbrul Monumentelor historice »), notamment lorsqu’il est en péril. Cela devrait se généraliser.

Vers une reconnaissance de la qualité patrimoniale bucarestoise
Les enjeux pour la protection de ce quartier sont multiples. Conserver la mémoire de l’histoire roumaine, mais surtout des qualités architecturales et urbaines d’un quartier du mouvement moderne. C’est sans doute le seul quartier de cette qualité construit à cette échelle dans le Bucarest de l’entre-deux-guerres. Les manières de faire sont tout aussi importantes à intégrer au XXIe. Ce patrimoine local est le témoin d’une histoire commune, qui montre l’adaptation d’un modèle étranger, en provenance d’Allemagne et du Royaume-Uni, aux spécificités locales, entre la tradition roumaine et le désir de modernité. Le patrimoine est également un outil économique qui participe au rayonnement d’une ville. Il peut permettre de créer des emplois, d’attirer des touristes et en cela inscrire ce quartier dans un nouveau temps. La maison avec un jardin a, à mon sens, toute sa place dans la ville du XXIe siècle et dans sa densité. Cette aspiration des citoyens n’est pas incompatible avec une ville comme Bucarest qui s’étale sur une superficie six fois plus grande que Paris. Le modèle d’Ebenezer Howard n’est peut-être pas complètement obsolète. Quand on regarde d’ailleurs les dernières théories de Carlos Moreno, la ville du quart d’heure et son expérimentation dans la capitale française. Il y a ces dernières années un regain d’intérêt pour la maison avec un jardin et les habitants des villes aspirent désormais à une réelle proximité aux équipements.
Un patrimoniu în pericol
În 1999, cartierul a fost clasat zonă construită protejată. În principiu, această decizie ar trebui să implice respectarea valorii arhitecturale, urbane și istorice, și necesitatea unei aprobări din partea ministerului Culturii pentru eliberarea de autorizații de construcție. Cu toate acestea, douăzeci de ani mai târziu, administrația PSD (Partidul Social Democrat), sub conduceea primăriei Bucureștiului, autorizează construcția unui complex imobiliar de treizeci de metri înălțime, ignorând regulile pentru protejarea cartierului. Mulțumită asociației Grupul Civic Iancului, au fost strânse sute de semnături ale locuitorilor din Vatra Luminoasă în plângerile adresate către primarul de sector și către primarul orașului. De asemenea, municipalitatea va fi acționată în justiție, cu șanse mari de reușită. În afară de inițiativele proprietarilor care își renovează cum pot locuințele din cartier, menținând configurația fațadelor și modificând mai ales interioarele, și de eforturile remarcabile ale Institutului Național al Patrimoniului și ale unui grup de arhitecți și de cercetători, nu există încă nicio politică publică eficientă pentru protejarea acestui cartier. Din nefericire, acțiunile municipalității orașului București se rezumă la reabilitarea termică a blocurilor de locuințe construite între anii ’60 și ’80. Acest lucru acoperă adevărata problemă a orașului, și anume protejarea edificiilor și a structurilor din beton împotriva riscului seismic important în capitală.

Către măsuri de protecție mai coercitive?
Acest cartier va fi propus pentru înscrierea de către Ministerul Culturii în lista Monumentelor Istorice, cel mai înalt grad de protecție din România, cu sprijinul Institutului Național al Patrimoniului. În principiu, acest lucru va impune un control mai riguros în cazul cererilor de autorizații de construire. Dar va fi nevoie, cu siguranță, de impunerea unor măsuri legislative mai dure pentru a descuraja tentativele de deteriorare a acestui patrimoniu. Pentru a facilita acceptarea și protejarea acestor spații, este nevoie de implicare politică, dincolo de acțiunile deja desfășurate de asociații (Arcen, Ambulanța pentru Monumente, Studio Zona etc.) O mai bună cunoaștere a arhitecturii românești și sensibilizarea publicului și a decidenților locali poate deschide o nouă cale de urmat. Punerea planului local de urbanism la dispoziția locuitorilor și distribuirea lui prin intermediul rețelelor sociale, de exemplu, i-ar ajuta să conștientizeze valoarea acestor spații și să urmeze mai bine recomandările arhitecturale și urbane. Pentru a-i sprijini pe locuitori să-și pună mai bine în valoare locuințele, există ajutoare pentru renovarea anvelopării locuinței, oferite cu ajutorul Institutului Național al Patrimoniului, în schimbul unei vizite publice temporare, organizate de către proprietari („Timbrul Monumentelor istorice“), mai ales atunci când aceste locuințe sunt în pericol. Această practică ar trebui extinsă.

Către o recunoaștere a calității patrimoniului bucureștean
Există multiple obiective ale protejării acestui cartier: conservarea mărturiilor istoriei românești, dar mai ales calitățile arhitecturale și urbane ale unui cartier al mișcării moderne. Fără îndoială, este singurul cartier de o asemenea calitate construit la scară mare în Bucureștiul interbelic. Integrarea practicilor de construcție în secolul XXI sunt la fel de importante. Acest patrimoniu local este mărturia unei istorii comune care arată adaptarea unui model străin, provenind din Germania și din Regatul Unit, la specificul local, între tradiția românească și dorința de modernitate. Fără îndoială, interesul arhitectural al acestui proiect decurge din această îmbinare. Patrimoniul este, în egală măsură, și un instrument economic care contribuie la înflorirea unui oraș. Poate permite crearea de locuri de muncă, poate atrage turiști și, astfel, poate integra cartierul în contemporaneitate. Casa cu grădină își are locul său, în opinia mea, în orașul secolului XXI și în densitatea lui. Această aspirație a cetățenilor nu este deloc incompatibilă cu un oraș precum Bucureștiul, care se întinde pe o suprafață de șase ori mai mare decât Parisul. Poate că modelul lui Ebenezer Howard nu este în totalitate depășit, mai ales dacă ne uităm la teoriile recente ale lui Carlos Moreno, la orașul sfertului de oră și la experimentele lui în capitala franceză. În ultimii ani, interesul pentru casa cu grădină a renăscut și locuitorii din orașe aspiră la facilități publice în apropierea locuințelor.